concert de dalb pe alb

unu singurul cu un murmur nedefinit îngânat la curgerea poemului împletit cu o lumină tihnită și albă înlăuntrul respirării profunde răsărită din zăpada crestată cu alb pe alb înlăuntrul acestui poem aș fi putut să-ți șoptesc cum plâng visele într-o desculță amiezii de sticlă dar în locul cuvintelor curgea doar vântul pe corzi strunite de un abis nedezlegat de strigăt înlăuntrul acestui poem alb pruncul abia născut așezat pe prispă pe lumina rebelă a lunii și razele culcate duios pe lutul rece își ridică tâmplele a mirabilă mirare versurile curg înghețate și pe drum către mine mă rătăcesc într-o iarnă de viori care-mi iradiază în cuvinte încingându-le până la durerea albă pe alb neîncepută și neterminată ca un refren ipocrit de inocență declarată ninge invers cu fulgi dezmembrați fără nici un rost fără nici o patimă ninge sec peste copacii morți cu ramurile de cenușă înghețată din când în când se face că fug înlăuntru din trup în umbra înghețată în formă de alb din ziua de azi înapoi în ziua de azi într-un loop amar fără urma zilei de mâine fără rădăcini fără ramuri continente fără oceane copiate la poli ca într-un cor defect se izbesc asurzitor de țărmuri frânte mă simt defectiv de plural încropit din piatră și zgură înghețată mă podidesc cuvintele dintr-un orologiu bătrân ce strânge între umerii lui patimă fadă încerc să frământ cenușa care se cerne între două zăpezi și îmi măsor căutarea secantă îmbrățișării tale despărțită de ape e tardiv suspinul cheltuit în tăceri și țurțurii ce-și cântă dezghețul sub streșini între coastele mele scrâșnește sonor aceeași iubire și pe ferestrele sufletului mi se prelinge dalb atâta tăcere din tot atâta atâta trecere albă pe alb sunete albe ale poemului cad în dalbul colb al unei zăpezi amare neîncepute