doem

iubesc cu voce tare de pe prispa zilei împletind cerul străpuns de glasul cocoșilor cu stelele astea sticloase încălțate cu ger se aude de departe urletul strident al crengilor goale și eu fumez amintirea unui acord mut de pasăre necântătoare în versuri înmugurite în brațele mele goale de tine ce se ridică spre cer orbecăind în rugăciune și ele se întorc la mine binecuvântate aninate pe respirare și de frunze necuvântătoarele mele suspine poate torcând lumină și se întorc înapoi la mine și frângerea și strângerea și curgerea și plângerea de dincolo de lumina visului pe care îl visăm întotdeauna împreună dar nu acum nu acum e și ceva mărunțiș din trupul meu tot te-ai întrebat vreodată ce-mi rămâne mie după ce mă iubești te-ai întrebat tu amintire întrebătoare înainte de îmbrăcare în pași de dantelă te-ai întrebat din gângurit de infinit iubind cu voce tare poem de frunze moarte te-am arat cu poemul meu trist pe-un țărm desculț cu nisip clepsidral