La apusul poemelor

plouă de-a dreapta tatălui cu toate valurile durerii mele deodată de parcă cerul însuşi ar muşca din piept cu toate tăcerile zilei şi nopții de parcă seninul s-ar curba trecător în albastrul mării şi apoi s-ar ascunde în toamnă să se odihnească de parcă toată durerea mea ar fi semănată cerului şi cerul s-ar crăpa fulgerat de durere şi peste trupul meu ar pica deodată şi tăcere şi mare şi peste tot pământul din mine ar cădea şi apă şi foc pentru că plouă cu toți stropii durerii mele deodată să curețe tot pământul din mine până la desăvârşirea sensului iubirii ca devenire a trecerii prin clipa cu care te-am sărutat a val de dimineața dimineților sosite pe înserat în formă de pasăre-fântână la rădăcina trecutului care tocmai vine să-mi şadă alături în cartea care se citeşte melancolic pe sine

te rog să mă dezlegi de mine ca de năluca unui gol cuvântul să-mi rodească-n vine să-mi fie dor să nu mai mor descântă-mă de neiubire cu versuri trupeşe de-amor şi lasă-mă să dorm în tine să-mi fie dor să nu mai mor deoache-mă îmbrățişată sărutul tău cel acrişor să-l gust cu nemurirea toată să-mi fii tu dor şi pot să mor

pe când sărut îmi eşti de tine prelung în doi atent simfonic de ploaie te rog adunându-te să mă laşi să mă preling pe trupul tău adăugându-mă-n adágio parfum de rouă peste gest măsoară-mă cu toamna ta de tine

livada noastră s-a umplut de cuvinte, femeie, e plin între noi şi livada a rodit a cuvinte gravide cireşilor şi merilor şi perilor rostuind rodului de mii de ani străbunilor împlinindu-se resemnați în mirosul ierbii cosite şi parcă strigându-ne pe nume pe noi doi parcă strigându-ne pe nume şi numele noastre împletindu-se cu numele copacilor în ritmul războiului de țesut la care țes an de an anotimpurile iar numele ne rămâne mic şi zâmbetul nu ne mai încape înflorind în straturile de bujori şi îți arăt cu degetul fiecare cireaşă pe care o cunosc şi fiecare măr şi strig fiecare pară pe nume până când rând pe rând rodul devine rodire deplină şi umărul tău se lasă mângâiat de tâmpla mea stângă şi atât mai vreau să îți spun livada noastră e plină de rod, omule, adorm a rodire de tine cu țâțele muşcate cu setea pruncului încă neînțărcat într-o vară şi livada noastră e plină de rod rodindu-se şi rodindu-ne din plin cuvintele pruncii şi fructele până la sens închină-te

ah cuvintele astea care aleargă între noi însingurate încrâncenate înviorate înmugurite înfrunzite înflorite înserate infernal dărâmate de gesturi și fapte dând sensuri peste sensuri și drumuri peste drumuri și dureri peste dureri și veniri peste plecări sunt doar cuvinte de la tâmpla mea la tâmpla ta de la tâmpla ta la tâmpla mea când se întâmplă să ne întâmplăm

te-am zidit poem cuvintelor mele rotunde încă de pe când mugurii nu se rosteau în muguri încă de pe când zorii nu înfloreau în zori încă de pe când clipele nu se fărâmau în secunde şi până la jertfa ultimei frunze ruginii blând aşternută privirii într-o mută durere pe covorul celorlalte dureri încă de la răsăritul răsăritului când culoarea încă nu se vărsa în întuneric şi până la apusul apusului când cerul fierbea albastru încă de pe când mâna mea dreaptă îți atingea fruntea şi genele îți înfrunzeau verde peren până când mă încolăceam în jurul tău întotdeauna perechii măsură nepereche nicicând încă de când umărul sau şoldul meu timid de femeie îți legăna fiecare vis după fiecare vis întru fiecare vis sau încă de când m-ai rupt din lut până când ai ostenit să roteşti întru rotire roata şi te-ai oprit că îmi era nevoie de un strop de sudoare să curg întâmplare până la urmă de pe tâmpla ta până la tâmpla mea ne adânceam în urma poemului din care privisem copacul în care fiecare floare era perechea unei flori din care privisem cerul în care fiecare pasăre era perechea unei păsări din care călcasem pământul în care încolțise fiecare fir de iarbă a pereche şi fiecare spic a pereche a perechii şi jarul mocnise in ideea de foc şi secunda murise în ideea de ev şi eu eu te căutam hăituită de mine însămi să rostim împreună eternitatea în jocuri secunde de cuvinte rotunde înflorind în petale de mister purtătoare în decoruri de ieri

m-ai gândit m-ai scris şi m-ai răstignit pe nemurirea cuvântului tău de scrib teluric până când trupul meu s-a prefăcut într-o carte doar de tine citită în care iubesc să-mi dai paginile cu sărutul gândurilor tale sunt ediția princeps a devenirii tale şi uite mi-ai rupt coperțile de atâta zbucium şi mi-ai scrijelit zilele cu atâta migală încât trupul meu s-a gravat cu versul tău şi respirația mea s-a versificat iar prin sângele meu se scurg acum rime pe fiecare filă ai iscălit cu dârele de sare rămase plânsului cronicilor durerilor tăcerilor şi patimilor mele am fost citită şi m-am răsfoit eu pe mine însămi de atâtea ori încât nu mai ştiu de unde am început şi nici unde mă voi închide şi nici nu mai are importanță ai grijă însă să te aşezi drept semn cărții acolo unde ai rămas de fiecare dată când îți reazemi fruntea de tăcerea mea eu te voi înveli cu următoarea filă deschisă împlinindu-mă îmbrățişării tale precum o legendă încă neterminată

toate diminețile mele se recompun şi încep cu tine în fervoarea luminii care zideşte toate radicalurile sub care m-aştern la pieptul tău mirosind a toamna părului meu toate luminile care-mi răsar-n prag numai pentru ca să pot întinde mâna spre tine toți fluturii colorați şi temători conştienți de fragilitatea aripilor şi a zborului lor desen deplin de efemer şi pe mine mă iubesc uneori când ştiu că locuiesc în palma ta efemer ca un zbor de fluture

simt adierea vântului în păr ca o melodie cântată suav la harpă nici o disonanță nici o notă cântată dincolo de portativ aceleași note ce sună la fel aceeași măsură doar adierea aceasta ca un sărut doar vântul ce-aduce mângâierea ta

însetat de răcoarea ploii dezlănțuite în plete cu un sunet lugubru teluric disonant inuman atavic și mereu furtuna ca un destin și mereu furtuna pe deplin înscrisă puterii de a iubi până la necuprinderea depărtării

tu când eşti eşti de la brațul meu drept până la brațul meu stâng dar în general nu eşti pentru că răsare soarele pentru că se aşterne noaptea pentru că faci o mulțime de alte treburi importante ci eşti pentru că eşti şi fără de tine lumina nu s-ar putea curba după inima mea în formă de nuntă de aceea tu când eşti eşti bărbatul meu pe pământ

mâna mea e briza mării ce alunecă fin pe gâtul tău mâna mea e lumina ce-mi desenează perechea în colțul gurii tale mâna mea e o rugăciune ce se şopteşte pentru a-ți împlini aura mâna mea te sărută în nopțile în care visul îmi colindă pe nebănuite cărări până când te întâlneşte apoi brusc se întoarce la mine purtând pe buze gustul sărutului şi în palmă versul tău pereche în palma mâinii mele

se ia din fereastră o femeie dar nu una oarecare la-ntâmplare ci acea femeie care îți aduce toată lumina dimineții pe pragul pleoapelor tale şi o filtrează printre gene cu surâsul sărutului se ia această femeie goală după ce s-a zidit în cuvinte şi s-a clădit în poeme şi se strânge puternic în brațe în încleştarea dimineții până când se fărâmă şi se transformă în praf de femeie praful de femeie se amestecă bine bine până la dizolvare cu apă neîncepută de izvor şi cenuşa albă a nopții împărtăşite se ia aceasta femeie măsurată cu măsura ta nemăsurată - singura măsură a ta - şi se bagă în cuptorul inimii tale până creşte la țărmul nedesluşit al devenirii la final se presară puțină fericire. pentru culoare

te-am zidit cu cuvintele mele rotunde în poem încă de când mugurii nu se rosteau muguri şi până la jertfa ultimei frunze ruginii căzute într-o tăcută durere pe covorul celorlalte dureri de la răsăritul răsăritului când culoarea încă nu se vărsa în întuneric şi până la apusul apusului când cerul fierbea albastru am privit copacul în care fiecare floare era perechea unei flori şi te-am înflorit am privit cerul în care fiecare pasăre era perechea unei păsări şi te-am aşezat de-a dreapta zborului am călcat pământul în care încolțise fiecare fir de iarbă a pereche şi fiecare spic a pereche a perechii şi jarul mocnea in ideea de foc şi secunda murea in ideea de ev şi te-am aşezat în urma mea ca pe mine măsură a mea de tine

împletitu-sa amestecatu-sa contopindu-sa devenindu-sa devenirea cu noaptea şi piatra cu lava şi apa cu focul şi muntele cu valul vaietul cu zâmbetul plutirea cu tăcerea până când în palmele mele de foc se transformă în rugăciune femeia vioară cu chip de fecioară răsplată a tuturor dorințelor mele şi nimic din cer şi nimic de pe pământ care să mai fi fost vreodată altfel sau la fel doar unu

în timp ce adorm împlinind devenirea picură clipele fecunde şi dulci aurii ca mierea picură sensurile surprinzător de senine respirația ta picură pe brațul meu drept egală şi adâncă sculptând visului trepte tandre de piatră curg gesturile tale șerpuitoare de leoaică tânără mă arde privirea ta de femeie devenită femeie mă adulmecă nările tale fremătătoare picură vertical zilele săptămânii luând-o razna nerostitele tăceri picură drumurilor pustii fluturi colorați în roșu și alb de parcă lumea ar fi rămas brusc încorsetată în ziua de ieri cu draperiile trase peste mâine într-o palidă încercare de a argumenta nemurirea

nici nu mai știu dacă ochiul meu ar putea să te cuprindă dintr-o privire sau imaginea s-ar crea ca într-un joc de puzzle din mii și mii de fracțiuni de imagini depline nu știu dacă îmbrățişarea ar însemna curbiliniu sau mișcările ar fi sacadate ca într-o reluare alcătuită din mai multe mișcări alăturate stângaci și febril dacă te-aş iubi însă aș recompune toate gândurile mele din strigăte din gemete din lacrimi m-aș dărui reinventându-mă circular de rotund și te-aș păstra măsurându-ți trecerea măsurându-ți cu toată măsura lumii trecerea ca-ntr-un fertil suspin simfonic cultivat de un surd într-un lan de lavandă pură

se ia mai întâi zâmbetul de dimineață cel căzut pe versurile tale se amestecă cu o rază de soare şi se aşează în vitrină se ia apoi strigătul ba nu se iau miliardele de strigăte ale numelui tău auzite şi udate şi pătrunse numai de ploaie se adaugă din belşug plânsul meu de noapte de fiecare noapte pe versurile tale pe fiecare cuvânt scris şi nescris pe toate acordurile cuvintelor până întunericul îmi lipeşte visele să se păstreze sub pleoapă statuia ta de sare din ochiul meu se adaugă din când în când neputința vulnerabilitatea dorința din fiecare câte puțin toate capriciile câte au mai rămas şi se dau la cuptor la soare la ploaie la vânt la zilele liniştite de primăvară din când în când se gustă cu atenție să nu te frigi între două poeme

dimineața ți-aş ridica greutatea pleoapei cu geana mea şi aş veghea să te mângâie doar o fantă de răsărit căprui la prânz mi-aş strivi dureros buzele de buzele tale până la esența cuvântului de dincolo de cuvânt noaptea ți-aş apune în durerea iubirii cu patima mea de femeie lăsată de Dumnezeu femeie să-ți fie şi dimineață să ne fie iar

sunt drumuri care mă caută demult şi stând sub vânt plâng pe urmele mele putrede de uitare şi apoi sărut umilul drum către ziua care va veni niciunde către odihna zămbetului tău de scrum şi-apoi mă caut prin fiecare cotlon uşor panicată uşor neatentă şi dau într-un târziu de mine de la brațul meu drept până la brațul meu stâng de la picioarele mele obosite până la ochii mei aproape miopi şi mă-ntreb cu înfrigurare unde eşti şi unde am rămas dar în general nu eşti pentru că răsare soarele pentru că se aşterne noaptea pentru că faci sau fac o mulțime de alte treburi importante şi eşti pentru că eşti sau sunt şi fără de mine şi fără de tine numai lumina nu s-ar putea curba după inima mea în formă de cunună de aceea tu când eşti eşti bărbatul meu pe pământ

o femeie se desenează cu ochiul se frământă cu toate gândurile se modelează cu toate cuvintele se ascute cu ridurile frunții se şlefuieşte cu cutele dintre sprâncene până când capătă forme perfecte scriind poem după poem bărbatul construieşte cu migală femeia care va să fie şi care nu va fi nicicând un bărbat se frământă cu mult cu foarte mult răsărit se modelează cu ochiul şi brațele albe se ciopleşte cu seninul luminii şi cu gura fierbinte se şlefuieşte cu zâmbetul zorilor pe pieptul indecent de frumos se ascute cu tonuri şi semne chemări şi dorințe apoi se iubeşte până la ultima suflare o femeie care iubeşte care iubeşte zori după zori creează iminent un bărbat care va să fie şi care nu va fi nicicând doar basmul care povesteşte perechea va fi să dăinuie cu parfumul unei iubiri care tocmai s-a scris într-o noapte de sticlă mirosind a primăvară

olarului cel la îndemâna lutului ochiului devenindu-mă şi tâmplarului cel la îndemâna lemnului crestându-mă în răsunetul mut pe când pietrarului cel măsurat de piatră mă dărui murmur şi tu cuvântului şlefuindu-mă cu mângâierea lutului la întretăierea lemnului cu piatra care cuvântă până la măsura nemăsurii tale fără măsură sinelui meu cel înflorit în patimă

când voi simți că mi se vor frânge coastele sub povara sufletului meu încărcat de dorul tău te voi chema să sapi cu dalta în coasta ta până când bucăți o vei face să poți cârpi pe ici pe colo coastele mele firave când voi simți că vocea mea ar putea să devină tăcere te voi chema să rupi o bucată din cuvântul tău să mai cârpeşti pe ici pe colo că eu din tine am fost făcută femeie şi cuvânt mi-ai suflat peste însuflețire din tine mărturisind iubire prin mine

tempo I strigă-mă pe numele meu de foc Durere cântă-mă pe numele tău de apă Tăcere scrie-mă cu numele nostru de pământ Plăcere şi strigă-mă când mă scrii şi scrie-mă când mă strigi pe deplin tempo II scrie-mă cu numele tău cu care m-ai numit de când m-ai gândit până când m-ai iubit de când m-ai iubit până când m-ai tăcut de când m-ai tăcut până când m-ai rescris de când m-ai scris şi cu care respir ca elixir şi strigă-mă când mă scrii şi scrie-mă când mă strigi pe deplin

eu sunt strigătul tău chemarea ta eu sunt sărutul tău sigilat pe buzele mele eu sunt lumina amară din privirea ta şi sunt prezența şi absența ta deopotrivă ca o măsură a efemerului uneori îmi amintesc cum mă cheamă alteori nu-mi amintesc decât că sunt a ta uneori sunt doar o boare pe cerul albastru şi rece al primăverii care ai venit uneori simt ca ai respirat tot aerul de sub aripile mele şi de aceea zborul meu s-a transformat într-un ritual de dragoste şi nu mă mai pot înălța pentru că între timp m-ai devenit femeie uneori mă întreb unde încep eu şi unde te sfârşeşti tu alteori rămân acelaşi poem trist scris pe eternitate

am aflat că sunt pământ după ce mi-ai spus să rodesc am aflat că sunt apă după ce mi-ai spus să curg am aflat că sunt foc după ce mi-ai spus să ard apoi am mai aflat că pot să ning să plâng să răsar să înfloresc să rodesc să ofilesc deşi tu în nespunerea ta în care nu mi-ai mai spus nimic despre mine ai pus sămânța devenirii la răsăritul mării care întoarce muntele care curge acum te întreb răsădindu-te cine sunt și de unde vin spre tine

de-aş ridica greutatea nopții de pe pleoapa ta dimineața cu geana mea şi dacă aş veghea să înfrunzeşti lumina răsăritului ar fi verde aprins dacă mi-aş strivi dureros buzele mele de buzele tale la nămiază până la esența cuvântului sorbit cu sete sunet cu sunet norii ar pluti înapoi în sfere tăcute și dacă va fi să fie noapte și să-ți apun durerea cu patima mea de femeie blestemată femeie să-ți fie noapte şi zi sensuri şi semne femeie să-ți fie tu m-ai fii

te privesc din profil cănd îmi prinzi mâna în palma ta şi ai profil de munte cănd mă îmbrățişezi şi miroşi a verde ai profil de pădure mă mângâi cu profil de ploaie mă săruți cu profil de fulger doar cănd mă iubeşti capeți profil de jar şi mă întreb care e de fapt profilul tău când eu am veşnic profil de suspin

pune urechea la pieptul mării şi vei auzi frământarea valului pune urechea la pieptul cerului şi vei auzi frământarea zborului pune urechea la pieptul pământului şi vei auzi frământarea răsăritului de te vei apleca şi vei pune urechea la pieptul meu vei auzi respirația poemelor tale născute sau nenăscute scrise sau nescrise iubite sau neiubite ori poate vei auzi doar elementara fervoare care mă cuprinde cănd respiri adânc în cugetul cuvântului meu în loc de tăcere

ce deplină tăcere simt când iubirea devine cerc simțind că plec din prima privire şi mă înfăşor īn chipul meu rotund încercuindu-mă până la ultima mea privire şi această iubire circulară defineşte tăcerea perfectă dintre două poeme ce urmează a se scrie între două săruturi şi o carte deschisă la o cană de răsărit tâmplele cetății de acasă

tăcere să fie tăcere lăsați-mă să aud şoaptele culorilor curcubeului legănându-mă să adorm în zborul pleoapei tale legănată până la frângerea verdelui crud al ierbii între aripi pâna la zbuciumul limpezimii apei de izvor până la fierbințeala soarelui topită în adâncul pădurii tăcere să fie tăcere lăsați-mă să aud cuvintele săpate în porii buzelor tale chiar dacă nu-ți mai aud şoapta de atâta durere căzută ca roua rece pe urmele paşilor tăi abia plecați să fie tăcere

încerc să desenez un sens al numărului doi împerechindu-l nouă aşa cum ne-am desenat ultima oară zborul crescând tăcerii misterios ca o devenire ca o nălucă a aşteptării care nu se termină sau colorat albastru cu cuvântul înmuiat în apa mării şi încă sărat prelingându-se fiecărui unu în fire de nisip sărate cuarțificate trecerii ca o măsură a valorii cenuşei stelare uitate în pragul unui răsărit pustiu încerc să desenez din amintire în ce am înmuiat cuvântul perechii de ne-am prăbuşit atât de adânc în fântâna acestui prezent în care nu mai există nici o diviziune suportabilă a dorului

mi-e dor să mă înfăşor în parfumul îmbrățişării tale ca-n voalul ceții ce-mi coboară dimineața din brațele nopții deja amorfe trupului tău a tine fior a bărbatului meu esență de mine vreau sa te adulmec de tine cu trupul meu

rosteşte-mi numele în temelia cuvintelor în sensul cel uitat la soare să se usuce de atâta zbucium şi învață-mă învățându-te citindu-mă citindu-te să iubeşti iubindu-mă să iubesc iubindu-te să mor murindu-te murind însumi în punctul din centrul punctului din nou la intersecția sensurilor

încerc întâmplător să traversez o viață văd semafoarele din dreapta din stânga de sus de jos de dimineață de noapte din toate părțile vâjâie violent sentimente nerăbdătoare să ajungă la destinația lor de sentimente culoarea semaforului dă brusc în pârg și mă traversează o primă iubire cu viteza aripilor de fluturi fâlfâind cu disperare în stomac de nu știu unde vine un sens unic și mă înscriu pentru un timp pe care n-am să-l mai revăd niciodată e acum? e aici? e mereu? nu este pur-și-simplu este și atât durerea? e prima la dreapta încerc întâmplător să traversez o viață și să deschid o ușă spre o nouă încăpere o rază de lumină mă sărută pe umăr în chip de prunc

deodată e atâta lumină violetă încât mi-e teamă că ochii mei se vor topi şi se vor scurge în palmele umede lăcrimând pustiul doar aşa demiurgic voi putea să-ți astâmpar setea de toamnă sorbindu-mi privirea din căuşul vorbelor tale

în diminețile de vară răsărite lasciv din liniștea fierbinte şi umedă în care împreunând soarele cu marea îți răsar noaptea gustând visul ce îți închide pleoapa ostenită în zgomotul infernal de strident al păcatului devin parfumul şi durerea pământului proaspăt arat devin eşecul valului de a păşi dincolo de țărm şi petală îți sunt şi culoare fragedă de mac şi cântec aş putea să-ți fiu de nu ți-aş fi de nu m-aş îndârji-ntr-atât să-ți fiu femeie

alerg inspirând atavic de câte ori pot să alerg alerg pe nisip şi tălpile-mi adulmecă marea crepuscular şi pe zăpadă alerg şi tălpile îmi adulmecă iarna alveolar alerg pe pământ şi tălpile-mi îngenunchează pe urmele rănilor tale cu gustul dulceag corpuscular acum de pildă alergarea are gustul tău bărbătesc uşor presat păstrat între urmele mele înflorite în gustul urmelor tale care aleargă în ritmul atent al unui sunet deplin

nu cred că aş putea vreodată să mă uit în ochii tăi cât aş vrea până la capătul privirii tale mi s-ar termina privirea şi mi s-ar îndoi după fiecare respirație nu cred ca aş putea vreodată să iți zâmbesc cât aş vrea mi s-ar termina zâmbetul sau mi-ar adormi la jumătatea drumului spre gura ta nu cred că aş putea vreodată sa te scriu cât aş vrea mi s-ar termina cuvintele înainte de intrarea în noapte pe peroane pustii dar ştiu că dincolo de tot şi toate ce am îți sunt mai mult decât vreau

copacului alb dinspre fereastra mea albă i-au crescut aripi albe în loc de frunze în timp ce păsările pe sărite înfrunzeau timid în cântecul lor nocturn legat căderii tu mă priveai cu privirea ta verde verdelui ca şi cum alb ar clădi fereastra în timp ce eu te priveam cu privirea mea întomnată de ruginiu mă întrebam dacă păsărilor le vor cădea frunzele când li se va face zbor de dor şi dacă copacul se va dezrădăcina şi va plăti tribut dorului să se înalțe când i se va face toamnă

eşti primul păr înflorit din livadă înfrunzind primordial din seva verde a privirii după ce vârfurile degetelor înmugurite îți bat în fereastra sufletului croind delicate umbre în conturul mângâierii pe tâmplele tăcerii şi pe zâmbetul larg al nesfârşitei treceri

nici nu mai ştiu dacă ochiul meu ar putea să te cuprindă dintr-o privire sau dacă imaginea s-ar compune din imaginile tuturor bărbaților pe care îi admir nu știu dacă îmbrățişarea ar desena curbiliniu tărâmul fericirii sau dacă mişcările ar cădea sacadate precum cioburile cerului zdrobite de ritualul unui etern deja-vù nici nu mai ştiu dacă te-aş compune din toate gândurile mele din strigătele din gemetele din lacrimile din miile de clipe chinuite de dorința împlinirii ca de o obligatorie înflorire nici nu mai ştiu dacă m-aş dărui reinventându-mă circular de rotundă şi dacă te-aş păstra măsurându-ți trecerea măsurându-ți cu toată măsura lumii trecerea prin clipa pe care o întregeşti cu mine

ştii atunci când scrii mă striveşti între pleoape de atâta durere ştii atunci când scriu te strivesc între gene de atâta lacrimă eu te desenez în fiece clipire tu mă înfiori în fiecare oftat de aceea în fiecare rază de soare arde o lacrimă şi-n fiecare lacrimă se curbă o rază de soare durerii

privesc întoarcerea păsărilor fântână cu visurile cu speranțele cu iubirile lor se întorc acasă ca şi cum întoarcerea ar fi dintotdeauna călătoare chiar dinainte de-a pleca sau poate dinainte de a fi fântână păsările noastre atât de călătoare se întorc întru fântânile lor întru caselor lor călătoare cu gust de fântână și întoarcerea lor lăuntrică e vie precum apa rece a mântuirii

beau cu sete din izvorul meu de munte cu apă vie mă aplec și-mi dizolv mâinile în apa mea rece și-mi mângâi fruntea în căutarea sărutului fierbinte iau apa în pumni și-mi astâmpăr setea de tine mai apoi cu mânecile suflecate croiesc din lutul trupului meu și curgerea ta adăpostul visului nostru și pe când tu ești limpede și învolburată eu sunt adâncul albastru al încă timpului și curgerea mea și a ta înseamna de fapt trecerea noastră

să treci pragul pieptului tău cu mine în brațe să ascult cum curgi izvor limpede privirii tale să văd iarba crescând în urmele paşilor tăi să simt timpul rostogolindu-se dinspre inima ta înspre trupul tău şi-apoi dar numai apoi să mă iubeşti cu toată iubirea mea până la capăt

ridul ochiului meu săpat de trecerea amară a atâtor lacrimi ridul din colțul gurii mele păstrând fiecare sărut ridul din palma mea mângâind forma inimii tale ridurile de dor ale inimii mele ticăind disperarea necuprinderii şi-apoi toate celelalte riduri sculptate în fiecare zi a vieții mele de-atâta aşteptare cu toate ridurile la un loc abia reuşesc să te desenez în chip de toamnă

îți mângâi părul cu obrazul meu şi părul tău străluceşte şi miroase a toamnă apoi las să curgă sărutul pe fiecare şuviță rebelă în forma lacrimilor inimii mele zdrobite de atâta aşteptare şi apoi contemplu în tihnă ce bine îți stă sărutul în părul ud de lacrimile mele într-o bună zi voi adormi cu toamna în brațele mele de frunze ruginii